Cedez. Si nu cedez fizic. Am reusit sa trec prin problemele mici de sanatate. Sistemul imunitar este stors de putere. Am nevoie de o pauza totala doar ca pana si in ultimul colt uitat de lume, gandurile se gasesc sa ma caute. Eu nu stiu ce caut dar nici nu cred ca vreau sa stiu. Sunt blocata intre 4 pereti imaginari doar ca acei pereti contin un labirint.
Am prea multe pe cap si simt ca ma inec. Sunt in largul marii fara colac de salvare, fara aer. Fiecare gura de aer imi e limitata. Tot ce pot sa fac e sa inot; unde? Nu stiu dar sper sa ajung pana sa-mi dau ultima suflare.
In jurul meu e plin de rechini, norocul meu este ca stiu sa dresez, manipulez. As vrea sa ma gasesc eu pe mine inainte sa ma gaseasca altcineva si sa imi impuna sa fiu ceea ce cred ei ca sunt.
Problema e ca nici nu cer ajutor. Prefer sa ma descurc singura iar cand consider ca am terminat, cer pareri, nu ajutor. O mare diferenta.
Ceea ce mi-as dori ar fi sa pot sa ma descurc in asa fel incat sa fiu in stare sa ii invat si pe altii.
Problema cu oamenii e ca ei nu pot sa asculte, nu sunt in stare. Exclud exceptiile, vorbesc de oamenii mult prea ocupati de orice altceva inafara de a fi om. Ei uita de acest aspect, fiind unul dintre cele mai importante aspecte necesare. Altii uita de unde au plecat, altii uita unde vor sa ajunga, o iau pe cai gresite.
Daca oamenii ar fi mai receptivi... ar fi altceva. Intre cele doua paralele se pot intampla multe. Poti sa fi situat intre ele si sa vezi doar in fata, sau poti sa fi situat intre ele dar capul sa-ti fie tintit sus in asa fel incat sa vezi deasupra lor. Sa vezi si alte oportunitati, idei, posibilitati, exemple.
Prin lupta mea cu sinele am reusit sa-mi descopar oamenii din jurul meu. Nu sti niciodata de unde sare iepurele. Ma razbat, ma lupt pana am sa reusesc sa ma uit in spate si sa fiu mandra. Mandra de mine, mandra de ce am reusit sa fac si atunci imi alin problemele.
Imi revin. Cedarea nu mai este o optiune. Dispare din peisaj si apare exact atunci cand trebuie. Acesta nu este un strigat de ajutor, nici o mana intinsa dupa ajutor, este doar o mana mentinuta in aer pentru a atrage atentia asupra unui lucru uitat de multi. A fi om!
Am prea multe pe cap si simt ca ma inec. Sunt in largul marii fara colac de salvare, fara aer. Fiecare gura de aer imi e limitata. Tot ce pot sa fac e sa inot; unde? Nu stiu dar sper sa ajung pana sa-mi dau ultima suflare.
In jurul meu e plin de rechini, norocul meu este ca stiu sa dresez, manipulez. As vrea sa ma gasesc eu pe mine inainte sa ma gaseasca altcineva si sa imi impuna sa fiu ceea ce cred ei ca sunt.
Problema e ca nici nu cer ajutor. Prefer sa ma descurc singura iar cand consider ca am terminat, cer pareri, nu ajutor. O mare diferenta.
Ceea ce mi-as dori ar fi sa pot sa ma descurc in asa fel incat sa fiu in stare sa ii invat si pe altii.
Problema cu oamenii e ca ei nu pot sa asculte, nu sunt in stare. Exclud exceptiile, vorbesc de oamenii mult prea ocupati de orice altceva inafara de a fi om. Ei uita de acest aspect, fiind unul dintre cele mai importante aspecte necesare. Altii uita de unde au plecat, altii uita unde vor sa ajunga, o iau pe cai gresite.
Daca oamenii ar fi mai receptivi... ar fi altceva. Intre cele doua paralele se pot intampla multe. Poti sa fi situat intre ele si sa vezi doar in fata, sau poti sa fi situat intre ele dar capul sa-ti fie tintit sus in asa fel incat sa vezi deasupra lor. Sa vezi si alte oportunitati, idei, posibilitati, exemple.
Prin lupta mea cu sinele am reusit sa-mi descopar oamenii din jurul meu. Nu sti niciodata de unde sare iepurele. Ma razbat, ma lupt pana am sa reusesc sa ma uit in spate si sa fiu mandra. Mandra de mine, mandra de ce am reusit sa fac si atunci imi alin problemele.
Imi revin. Cedarea nu mai este o optiune. Dispare din peisaj si apare exact atunci cand trebuie. Acesta nu este un strigat de ajutor, nici o mana intinsa dupa ajutor, este doar o mana mentinuta in aer pentru a atrage atentia asupra unui lucru uitat de multi. A fi om!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu