Uită-te la tine. Eşti un om fără personalitate. Lumea ți-a furat personalitatea, te-a lăsat gol puşcă în mijlocul societății să te descurci singur şi inevitabil, lăsându-te pradă uşoara de carne umană, neştiind pe unde să mergi, ce să mai faci, în disperarea în care eşti îți creezi personalitatea. O personalitate de care ți-ar fi fost scârbă înainte. Ți-ar fi fost scârbă şi daca stăteai doar, lângă ea. Lipsit de speranțe, părăsit de prieteni, jefuit de anturaj, acaparat de ispite, tentații, înclinări, te dai bătut. Te opreşti din a mai încerca să supraviețuieşti şi stai şi aştepți să se întample ceva. Nici tu nu şti ce. Şi singurul fapt care se întamplă e ploaia ce te udă din cap până în picioare. Părul ud ce ți se lipeşte de cap, hainele ce le puteai stoarce se modelau pe corpul tău ca şi cum nici măcar nu îți erau cu 5-6 mărimi mai mari. Corpul tău minuscul abea ce se mai vedea de la depărtare în mijlocul şoselei, lipsit de speranță, zâmbete, gânduri, orice schițare a unor sentimente. Nici o maşină pe drumul ce poate deveni piscină din cauza ploii ce parcă nici nu se mai oprea, vroia să fie băgată în seama. Natura cerşea atenție. Tu nu doar că te udai, simțeai că vremea îşi pierdusei peraonalitatea, vremea îşi pierduse soarele. Nrştiind că soarele era defapt, iubita vremii, când soarele a plecat, vremea a plâns. Atunci ai realizat şi tu că defapt a plecat iubirea vieții tale de lângă tine iar tu te minți în continuare că eşti bine şi că ți-ai pierdut personalitatea. Te minți că nu ai nimic, te minți ca nu ți-e dor de tine, te minți că nu ai nevoie de nimeni, te minți ca nu o iubeşti, că nu îți pasă, că a fost doar un alt corp de care ai profitat şi fizic şi psihic şi sufleteşte. Trăieşti cu minciuna asta pana când îți recapeți vechea personalitate... sau alta. Trezeşte-te la realitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu