Uita-te la el... atat de firav si iubitor, atat de naiv, incepator, strain in jungla de asfalt. Orice il poate rani. Paseste cu finete, ca si cum ar pasi pe nori, totul ar fi pufos, curat; nici nu ii trece prin minte ca ar putea fi dat leilor ca hrana pe cand altii s-ar intoarce conducand haita. El nu stie ca daca esti bun prea mult, esti luat de prost. Pentru el totul este simplu. Are totusi o cicatrice pe frunte.
-Sa stii ca nu am fost mereu asa. spuse el cu un zambet ironic pe fata ce imi era adresat mie..ma speriasem.
-...tu....tu vorbesti? il intrebasem eu cu o usoara nota de retragere in glas.
-Bineinteles ca vorbesc.
-Dar...cum? Cum e posibil ca o persoana firava si alba ca tine sa poata sa mai si vorbeasca? Orice ai spune ar atrage cuvinte urate si ti-ai schimba culoarea. Tu exprimi fericire. Si daca nu ai spune ceva, cineva tot ar arunca in tine cu bulgari mari gri sau negri.
-Dupa cum am spus, nu am fost mereu asa. Eram si eu un aruncator. Cicatricea de pe frunte pun pariu ca te intereseaza.
-Da.
-Ea ... ea singura parte murdara din toata puritatea asta care o vezi tu la suprafata. Inauntrul meu zce trecutul. Defapt acolo e un alt eu. Un eu refuzat de mine; placut de ceilalti. Cicatricea pentru celalalt eu e ca o luminita de la capatul tunelului ... ultima speranta amarata catre lumea mai buna. Dar e mult mai bine asa. Atunci m-am pierdut pe mine si cand m-am regasit, eram alt eu, eram persoana care sta acum in fata ta si incearca sa iti spuna sa inveti pentru tine. Sa nu te pierzi...
Si cu cat vorbea mai mult cu mine, cu atat imi dadeam seama ca se facea tot mai negru in timp ce vorbea, cand isi tragea sufletul, se albea inapoi. Am realizat ca il judecam, iar eram unul din acele persoane ce il trageau in jungla. Ii simteam suferinta. Parca in ochii lui ii se derula viata pas cu pas. Simteam ca avea incredere in mine desi abia ce ma cunoscuse. Abia ce il intelesem si totusi, am simtit! Am simtit prezenta celuilalt "el". Am simtit cum incerca sa iasa pe cuvant ce trecea. Ma miram... "-oare cum poate sa vorbeasca?"
-Nu te doare?
-Ce?
-Cand vorbesti. Nu te doare cand isi face loc sa iasa? Cand iti zgarie sufletul cu ghearele rosii, arse, fumegand?
-Ei... ba da dar... m-am obisnuit deja. E o parte din mine pe care o cunosc.
-Si ce simti? Te topeste?
-Ha ha, a chicotit el incet explicandu-mi cu blandete; nu, e o stare normala, uneori imi da adrenalina necesara pentru a trage aer in piept in scopul calmarii lor. E ca si cum ti-ai tine nervii in tine. Ii protejezi pe ceilalti protejandu-te pe tine.
-Nu te mai raneste nimic?
El tacuse, se ridicase si plecase. Nu l-am mai vazt de atunci. Unii spun ca interiorul l-a acaparat, altii spun ca i-a disparut cicatricea... eu doar sper sa fie fericit. Nu conteaza cum, de ce, cand, cu cine si asa mai departe. Sa nu uite sa zambeasca, sa nu se lase prada usoara. Din cate am vorbit cu el... e un luptator. Facuse el pe prostutul dar e doar un scut...pentru toti! Iti urez succes curajosule. Ramai cu bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu