19. Scutul 21.11.2014

     Cred ca m-am inselat in privinta oamenilor, mai ales a mea. Nu stiu... poate ca totusi oamenii isi dau impresia ca ori avem suflet masi si frumos, ori mic, ori deloc. Nici nu mai stiu in ce sa ma incadrez in ce categorie, in ce minciuni, vrajeli, iluzii. Poate ca totul e asa de fatada sa ma simt eu mai bine in persoana mea. Sa imi fac un scut care sa ma protejeze de toate porcariile, vrajelile si minciunile. Atata tip cat scutul e "unbreackable", totul e bine, dar daca reuseste cumva cineva sa faca o fisura, cat de mica, scutul se poate crapa si se distruge si se face tandari si nu se mai poate reara decat cu un lipici bun, folosit sa lipeasca inimi, cand se repara inima, se face scutul pentru a o proteja in continuare. Precis, cel care va face acea fisura, va fi un om ori foarte puternic, ori la fel ca mine. Nu vreau sa ma intalnesc cu oglinda mea, ar fi oribil, poate ar fi singurul remediu si poate chiar o sa imi elimine scutul pentru totdeauna. Bine sau nu, imi place scutul meu dar daca totusi.... exista cineva, bravo lui. Il felicit din toata inima. As fi recunoscatoare. Un curajos, interesant, un tip care nu se crede Fat-Frumos pe calul alb, care nu are asteptari de perfectiune si frumusete, totul ar fi exact cum e. Simt ca imi e dor din nou si asta nu e bine. A facut fisura... acum ca imi e dor cred ca prin acea fisura iese o luminca rosie, care lumineaza omul cu pricina imperfectiunii scutului. Nici macar nu imi dau seama daca e acceptabil faptul ca imi e dor. Dau dovada de faptul ca sunt slabita, sunt vulnerabila, ca o pana alba ce e gata sa pice in vopsea neagra. Se pateaza si nu mai poate fi spalata. Imi pare rau fisuro. Chiar imi pare rau. Nu voiam sa existi.