I-am aruncat. I-am aruncat de la inaltime odata cu sentimentele mele. Am aruncat ce reprezentau ei. Nu erau dar o pereche de cercei frumosi cu pietricele albastre, daruite de el, cu gandul ca ar arata mai bine la mine in urechi. Erau urma lui in viata mea. Asa, usor usor am incercat sa ma detasej de el si de ceea ce creeasem intre noi. Acum totul e o amintire. Nu stiu daca e una dureroasa sau nu. Probabil ca doare daca obrazul meu se uda in continuare ce masura ce ma aprofundez in perfecta mea amintire imperfecta. Daca eram singura acasa cand am decis sa ii arunc, probabil ca spargeam ceva, dar eram cu cel mai bun prieten al meu, cu puritatea falsului murdar, ce parca-parca, incet-incet, se intoarce. Eram cu el. Ma ajuta in momentul ce avea sa fie cel mai greu din viata mea de pana atunci sar nu imi dadeam seama. Nu stiam de ce as fi fost capabila daca imi exprimam toti nervii din momentul respectiv. Dar eram cu el si o simpla conversatie m-a facut sa ma calmez fara sa fiu constienta de asta. Desi scrumiera se unplea pe minut ce trecea, nervii mei parca se calmau dar supararea tot acolo era. Nu puteam sa nu ma gandesc la el. Durea al naibii de tare... si inca doare. Ma bucur totusi ca am reusit sa scap de ei. Am impresia ca am scapat de o parte frumoasa cu final urat din viata mea. Odata cu ei, am aruncat si promisiunile incalcate, m-am eliberat total pe momentul respectiv si corpul meu nu mai simtea nevoia sa sparga ceva...
Ma bucur Profund. Nu duc lipsa cerceilor, Duc lipsa a ce simbolizau ei defapt. Acel gest micut si dragut, ca atunci cand el iti aduce flori "doar pentru ca e miercuri."
Sper ca cel/cea care a gasit cerceii, sa faca pe cineva cu adevarat fericit/a. Sa iti aduca noroc sau dragoste adevarata.
.......si cand ma gandesc ca nici nu am apucat sa ii port......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu